Rugăciunile unui tâlhar pe patul de moarte
Sorin Ovidiu Vântu se târăște în această perioadă între viață și moarte. Nu m-am bucurat niciodată când am aflat că un om suferă și în niciun caz nu pot să o fac când motivul suferinței este boala. Dar nu pot să nu remarc cinismul Marelui Arhitect al Universului.
După ce a călcat în picioare mii de români și i-a înșelat, folosindu-se de naivitatea și sărăcia lor, după ce și-a bătut joc de România, construind unul dintre cele mai diabolice sisteme de furt al banilor publici și privați, după ce a pus cărămizi zdravene la consolidarea corupției la cel mai înalt nivel în statul român, adică a promovat cu bani grei politicieni mai mult sau mai puțin dubioși, grețoși, a finanțat instituții macabre de presă și a contribuit la nașterea unor mecanisme sinistre, de manipulare și șantaj, Sorin Ovidiu Vântu a primit pedeapsa pe care, cred eu, o merită orice hoț, orice tâlhar de rangul lui.
Și-a început cariera ca un gestionar specialist în delapidare, cu un master în pușcărie încă de la o vârstă fragedă, dar și-a văzut, în a doua parte a vieții, visul de îmbogățire transformat într-un coșmar.
Mulți ani și-a compensat handicapul fizic cu milioanele de euro strânse pe spinarea amărâților care au visat la o pensie mai bună. N-a apucat să fie fericit prea mult timp, deși a încercat să cumpere toată România, nu doar Delta Dunării. L-a părăsit nevasta, cu un fost angajat, l-au trădat politicienii îngrășați pe bani grei, pentru alți stăpâni, l-au dovedit în cele din urmă procurorii și judecătorii „statului paralel”, cum îi plăcea lui Dragnea să-l numească.
Acum probabil că își face planuri să dea o șpagă, pentru judecata de apoi. Inutil.