Pink Floyd mi-a adus prima veste bună din 2014: Endless River

Asta chiar mi se pare singura veste bună din 2014. Pink Floyd a dezvăluit coperta și lista pieselor de pe noul album, Endless River, primul LP al trupei după 20 de ani. Mi se pare fabulos, pentru că am crescut cu Pink Floyd și, dintre legendele rockului anilor 70 – 80, Pink Floyd este cea care ne-a conturat, mie și altor milioane de tineri ai acelei generații, personalitatea muzicală. Prietenii mei cei mai buni datează de atunci, primele iubiri, cele pe care ți le amintești cu un surâs vinovat pe buze, tot atunci s-au legat, primele demonstrații de independență de sub tutela părintească au fost strigate după ore de Pink Floyd. Noaptea, când traversam în liniște orașul abia înverzit, evadat pe fereastră, la doar câteva minute după ce taică-miu stingea lumina, ascultam Pink Floyd la un casetofon cu baterii, împrumutat. Salutam milițienii, care mă priveau circumspect, și mergeam la iubita mea, unde vibram toată noaptea odată cu tânguitul chitărilor lui Gilmour și Waters. The Final Cut a fost albumul cu care mi-am dat licența în Pink Floyd, după ce Dark Side of The Moon și The Wall au fost treptele inevitabile în rafinarea trăirilor mele. Un album extrem de politic, din care nu înțelegeam, la vârsta primelor shoturi de vermut Mamaia și a țigărilor „Carpați fără”, prea multe subtilități.

Tell me true, tell me why, was Jesus crucified/ Is it for this that Daddy died?/Was it for you? Was it me?/ Did I watch too much T.V.?

Cuvintele astea ne răsunau de fiecare dată în urechi, la scurt timp după ce așezam cu grijă banda pe suportul magnetofonului. Două trei rotații foșnite, apoi boxele se umpleau de armonii, spre disperarea vecinilor.

Do you remember me? How we used to be? Do you think we should be closer?

Dragostea pentru acest album a mers atât de departe încât, alături de Bogdan Catrina, bunul meu prieten și coleg de bancă, ne-am prezentat la Olimpiada de fizică cu un sistem quadrofonic pe care exploda Get Your Filthy Hands Off My Desert

Brezhnev took Afghanistan.
Begin took Beirut.
Galtieri took the Union Jack.
And Maggie, over lunch one day,
Took a cruiser with all hands.
Apparently, to make him give it back.

După Revoluție au venit celelalte două albume, iar Division Bell a lăsat un gust amar în sufletul meu. A fost foarte bun – în ciuda faptului că lipsea Waters, iar muzica se muta într-un registru nou – și, mai ales, a fost ultimul album al trupei. Toate speranțele mele și ale milioanelor de fani au fost inutile, chiar dacă prin 2005 se vorbea despre o reunire. Ea n-a mai venit și am rămas doar cu albumele, cu benzile de magnetofon și cu You Tube. La fel cum se întâmplase cu Beatles sau cu Led Zeppelin.

Până acum, în 2014, când am primit prima veste bună.

And if I show you my dark side
Will you still hold me tonight?
And if I open my heart to you
And show you my weak side
What would you do?

P.S. Am decis acum, după o pauză de 4 ani, să revin cu texte pe blogul meu, să-i dedic mai mult timp decât celorlalte proiecte și preocupări ale mele. Unii știu de ce, alții nu, important este că ne vom întâlni mai des aici.