Sibiul merită ceva mai bun

Sibiul merită ceva mai bun

De mai mult timp mi-am propus să scriu câteva rânduri despre un subiect aparent nerelevant, dar, cred eu, esențial pentru dezvoltarea Sibiului. Este vorba despre calitatea – proastă, din păcate – a lucrărilor, a investițiilor publice care (din fericire) se tot fac. Multă lume o să spună că sunt obraznic, pentru că nu sunt mulțumit cu faptul că în Sibiu se investește. Eu vin și spun doar atât: suntem în continuare suficient de săraci ca să ne permitem să facem lucruri proaste.

Am văzut cu toții cam cum arată o lucrare finalizată de un constructor, fie el sibian sau de oriunde altundeva. Arată nou, de parcă ai senzația că e deja vechi. E ca o mașină second-hand, te bucuri că ți-ai cumpărat-o, dar zilnic observi câte ceva care te deranjează. Eu cred că motivul este calitatea pe care o impune și o acceptă beneficiarul, adică Primăria Sibiu. Asfalt de proastă calitate, denivelat. Borduri dintr-un beton de cea mai proastă calitate, care se va sfărâma la fiecare lovitură de roată sau piatră, la ploi și la soare. Pavaje cu aspect îndoielnic, care nu-ți lasă nici cea mai mică senzație de oraș modern. Instalații de iluminat ieftine și ponosite. Spații verzi bazate în special pe păpădie și alte buruieni, tunse o dată pe lună ca să arate proaspăt. Exemplele ar putea continua.

Am vizitat recent o comună din județul Ilfov, condusă de un primar care atrage fonduri europene din vremea când alte orașe nici nu auziseră de Uniunea Europeană. Unele dintre străzile pe care le-a finanțat cu bani nerambursabili, prin proiecte scrise de oamenii unei primării rurale, arată incredibil de bine. Juri că ești prin Germania sau Olanda și îți vine să-ți pregătești engleza de rezervă ca să poți cere un suc la magazin. Nu cred că primarul de acolo e mai deștept decât al nostru și nici că oamenii care au scris proiectul lor ar fi mai buni decât cei din Sibiu. Cred doar că este vorba despre aspirații și bun-simț.

Trec anii peste noi și peste investițiile pe care le face orașul. Tare frumos ar fi ca generațiile ce vin să fie mândre de ce au construit bunicii lor, dar tare mi-e teamă că vor fi nevoiți să scrâșnească din dinți și să mai bage mâna din buzunar încă o dată.

Author: Gabriel Dogaru

Share This Post On