Mosul – drama unui popor fără vină

Sunt exact 20 de ani de la momentul în care am ajuns în orașul Mosul, din nordul Irakului. A fost o nebunie jurnalistică reușită, în care am pornit alături de colegul și prietenul meu Florin Gongu. Conflictul dintre Turcia și PKK era în plină desfășurare, așa cum era și lupta pentru putere din interiorul Kurdistanului. Regiunea din nordul Irakului fusese declarată zonă sub protecție ONU, tocmai pentru a-i apăra pe kurzi de Sadam Hussein, dar și de turci. Irakul era încă sub dictatura lui Sadam, dar și în plin război cu forțele internaționale. Acel Kurdistan nu era nici pe departe un stat, o țară, ci era doar o umbră. Cu o populație sărăcită, fără o economie propriu-zisă, cu o armată de rebeli islamiști care țineau loc de autorități și de poliție. Așadar, totul era cum nu se poate mai prost pentru cei din Mosul, atunci capitală a Kurdistanului, astăzi sediu al Statului Islamic, iar o incursiune în teritoriile rebelilor era pur și simplu un soi de inconștiență pentru noi. Ambasada Irakului la București menționase pe unul din pașapoarte, pe pagina pe care aplicase viza, că intrarea pe teritoriul Irakului se va face numai prin punctul de frontieră cu Iordania. Am ignorat această interdicție, pentru simplul motiv că nu asta ne doream. Ne doream să ajungem la Bagdad, dar prin teritoriile kurde, pentru a ne scrie reportajul. Am ajuns în Silopi, ultimul orășel turcesc dinainte de frontieră, dimineața, destul de devreme, după o călătorie de peste 24 de ore cu autocarul. Apoi, civilizația s-a sfârșit și am călătorit în timp, undeva, în poveștile Șeherezadei, varianta apocaliptică. Oficial, granița era închisă, însă traficul local se derula intens. Micul comerț de frontieră, dar mai ales traficul cu carburanți făcea ca numărul de mașini, în special camioane turcești, să ajungă la câteva sute. Șoferii turci stăteau zile întregi la coadă pentru a alimenta cu benzină ieftină din Kurdistan. Pentru kurzi, asta era principala sursă de venituri, însă, în ciuda aparențelor, toată zona era cuprinsă de o sărăcie greu de descris. Din loc în loc, mici sonde și instalații vechi care prelucrau într-un fel sau altul petrolul, la care erau conectate inclusiv pompele improvizate de la care alimentau turcii, arătau clar care este miza acestor teritorii. Probabil că decorul din Mad Max poate fi utilizat pentru comparație, însă nimic nu se aseamănă cu o localitate musulmană săracă, topită de arșiță, fără vegetație, plină de mirosuri pestilențiale, lovită de război, lipsită de șosele și în același timp foarte populată. Așa am găsit orașul Mosul, în care ne-a debarcat camionul ruginit care ne transportase din Zakho, punctul de frontieră kurd. Vechile clădiri ale poliției irakiene fuseseră preluate de rebelii kurzi, care se instalaseră care pe unde, prin birouri părăsite, cu geamuri sparte, tablouri smulse de pe pereți și uși lipsă. La control, pașapoartele românești funcționaseră ca un document salvator, în cele din urmă. Părea că suntem o nație prietenoasă cu kurzii (unii din ei aveau chiar afaceri prin București), iar mențiunea Ambasadei Irakului pe pașaportul lui Florin a fost argumentul suprem pentru a ne permite să trecem, ca un fel de decizie sfidătoare la adresa autorităților irakiene. Cu decență și destulă înțelepciune, kurdul-șef cu AKM-ul pe masă, ce ne privea extrem de încruntat, a decis să nu scrie nimic în pașapoarte, ci să ne fabrice două vize, pe două petice de hârtie, semnate și ștampilate cu o inscripție de neînțeles pentru noi. Cu cele două hârtiuțe strecurate între filele pașaportului am ajuns în Mosul. Clădirile mici, multe parțial demolate, străzile murdare, unele de pământ, tarabele de tablă cu vopseaua scorojită, la care localnicii vindeau atât papuci de plastic, cât și un kebab zemos, plin de muște și praf, apoi mașinile vechi, desprinse parcă din filmele istorice și, peste toate, armele automate AKM, care atârnau pe umărul trecătorilor așa cum atârnă poșetele pe Calea Victoriei, toate alcătuiau o imagine cumplită, a unei lumi ce nu credeam să mai existe. Organismul meu a refuzat să se adapteze la mediu, așa că tot ce am putut băga în gură pe parcursul celor 24 de ore petrecute în Mosul a fost Pepsi la doză, cumpărat de la o tarabă, ce-i drept bine răcit într-o albie cu gheață. La hotel, de fapt o casă veche ce lăsa se se vadă printre straturile de vopsea arse de soare clipele mult mai fericite pe care le traversase, ne aștepta o recepție ponosită, murdară, cu un ventilator ce plimba încet prin încăpere aerul fierbinte și muștele. În spatele tejghelei de lemn se afla o pereche de ochi încruntați, dar și două brațe ce sprijineau un AKM. Am primit o cameră la primul etaj, cu intrarea de pe un balcon comun, ce dădea în curtea interioară. Încăperea părea a fi o celulă din pușcărie, cu două paturi de fier, lenjerie pestriță, decolorată, un ventilator stricat în tavan și o fereastră murdară. Evident, cu baia comună, situată pe același balcon-hol. Acolo, în hotel, am avut ocazia să vorbesc, pentru prima dată, la un telefon prin satelit. Nu știu cum de-și permitea hotelierul unul, dar știu că ne-a costat vreo 10 dolari, bani mulți raportat la bugetul redus de care dispuneam. A doua zi, am fost abandonați de un microbuz antic, aparținând firmei de transport local, undeva pe câmp, la marginea fîșiei-tampon dintre Irak și teritoriul kurzilor protejat de ONU. Am parcurs ultimul kilometru pe jos, cu gențile în spate, pentru a ajunge în Erbil. În ciuda condițiilor vitrege din Irak, a embargoului, a ravagiilor făcute de război, am găsit în teritoriul irakian o lume civilizată, discrepantă față de incredibilul haos din Mosul.

Ieri, am citit știrea despre exodul locuitorilor din Mosul, în urma bombardamentelor declanșate de Turcia. Sunt deja 20 de ani și pare că nimic nu s-a schimbat pentru cei din Mosul. Și cel mai trist este faptul că oamenii obișnuiți nu au nimic de spus. Ei nu votează, nu au alternative, sunt condamnați să trăiască acolo, unii mai bine, făcând trafic cu benzină, alții mai prost, vânzând kebab sau doze de Pepsi. Cei mai mulți s-au născut acolo și, asemeni țăranilor din satele noastre, nu concep să plece în altă parte. Până când bombele le distrug și ultima picătură de speranță pe care o mai aveau.