Cum m-am luptat cu sistemul putred și l-am înfrânt

Sirena mașinii de poliție se auzea din ce în ce mai tare. Știam că pe mine mă caută, mâna îmi tremura deja tot mai nervos pe schimbătorul de viteze, iar privirea mi se agățase de oglinda retrovizoare. Am văzut luminile girofarului în spate și mi-am spus „asta este!”, am semnalizat, am oprit motorul și am deschis geamul resemnat, gândindu-m că poate o să scap. „Bună ziua, sunt agent Andrei Ovidiu, vă rog să-mi prezentați actele!” Era dur, mă privea fără să-și miște vreun mușchi al feței, fără să clipească, fără să-și trădeze vreo emoție. Era erou, reușise să-și facă datoria încă o dată. „De ce credeți că v-a claxonat participantul la trafic care venea din dreapta dumneavoastră?” mă întreabă el tăios, dur, ca un profesor. „De prost”, îmi spun eu în gând, fără să am curajul să i-o arunc în față. „Probabil că e mai sperios din fire”, zic cu voce tare. „Nu ați acordat prioritate!”, pică sentința fără milă a agentului. Trag aer în piept și mă pregătesc pentru un gest mai eroic decât al lui, unul dintre cele pentru care voi fi, probabil, blamat de toți. „OK, aveți dreptate!” Zbang! Expresia de dur se prăbușește, dispare ca într-un show de iluzionism, iar pe fața lui se așterne uimirea. „Știți cât e amenda pentru asta? 360 de lei!”. Pare că încearcă să mă protejeze, să nu fac cumva un gest necugetat. Vorbele lui sună deja ca și cum i-ar fi milă de mine. „Știți, eu cred că n-am stânjenit traficul, nici măcar pe conducătorul despre care vorbeați. Intersecția e mare, au trecut și alți șoferi. Dar dacă credeți că am greșit, vă rog să mă amendați! Aveți tot dreptul.” Nu știu ce încerc, probabil să-l înmoi, sunt nesigur pe mine, dar poziția mea îl sperie. E din ce în ce mai agitat, e nervos. Încearcă să pluseze. „Veți avea permisul suspendat 30 de zile!”, deja e sigur că va câștiga. „O să fie dificil pentru mine, fără mașină va fi greu să-mi fac meseria. Dar dacă așa apreciați, sunt în regulă”, îl liniștesc eu încă o dată, pentru că-l văd că intră în panică. „Vă văd om civilizat, educat, să știți că o să mă duc la colegul meu să vă facă procesul-verbal…”, lasă el cuvintele să atârne a speranță. Nu știu ce să mai cred, pare că nu poate pleca de lângă geamul meu, eu par neputincios, prins acolo, la volan, cu ușa blocată de trupul lui. „Vă aștept, nu plec de aici”, îl asigur eu, iar el îmi aruncă o ultimă privire blândă, fiind evident că nu mă înțelege, că mă compătimește. „Puteți plăti jumătate din amendă în 48 de ore, la CEC, sau, dacă aveți, plătiți la noi, pe bază de chitanță”, iar pe buze i se afișează un zâmbet intelectual. Atunci am simțit că este momentul meu. „Plătesc la dumneavoastră, puteți să tăiați chitanță, vă rog!” Un cuțit în spate dacă i-aș înfipt, nu m-ar fi privit așa. Zâmbetul și compasiunea de mai devreme i s-au transformat brusc în ură, o ură sinceră și plină de dispreț. A dispărut în mașina albă cu girofar. „Să știți că ați greșit!” au fost ultimele vorbe aruncate în urmă, în scârbă, după ce mi-a împins prin geamul deschis actele, procesul verbal, dovada și chitanța. Deja oprise un alt automobil, în timp ce colegul lui din Passat privea înmărmurit în gol.

P.S. Astăzi mi-am ispășit pedeapsa de 30 de zile, timp în care am cunoscut, cu o lehamite nedisimulată, sistemele de transport în comun interurbane. Microbuze private, aranjate haotic într-o rețea creată – sunt sigur! – de diavolul transporturilor, și trenuri ale CFR, care circulă dintr-o inerție greu de explicat, fără logică, fără confort, fără viteză și cu prețuri exorbitante. Ambele formează ceea ce ar putea fi denumit transportul falimentar public de persoane din România, pentru care trebuie să mulțumim miniștrilor transporturilor din ultimii 25 de ani (în special Băsescu, Mitrea, Berceanu, Boagiu și Orban).