Conacul Otetelișanu

În copilărie, în adolescență, am fugit de viața la țară, deși multe din lucrurile învățate acolo mi-au marcat evoluția. Fugeam de noroi, de plictiseală, tânjeam după aglomerația din fața blocului, după mașini, așa cum, mai târziu, am fost fascinat de freamătul Capitalei, deși cele mai frumoase cărți ale copilăriei le-am citit la țară, pe verandă sau în grădină. După ani, am fugit din nou, de data asta în sens invers, către natură și liniște. Am redescoperit România rurală, istoria locurilor dragi sau pur și simplu farmecul satului românesc.

Conacul Otetelișanu se numără printre locurile și clădirile care scot la lumină viața boemă și plină de savoare a României secolelor trecute. O viață pe care comunismul a încercat să o îngroape, la propriu și la figurat. Abandonat de autorități, conacul a fost restaurat impecabil și acum amintește de ceea ce era cândva moșia Otetelișenilor, un pol de bunăstare în mijlocul unui sat oltenesc. Era pentru comunitatea din jurul său, ca multe alte conace românești în anii lor de glorie, ceea ce erau sutele de castele franțuzești pentru „les villages”, cele care au dat celebrele vinuri sau brânzeturi, ca să ne limităm doar la latura culinară. Boierii Otetelișeni nu erau niște asupritori, niște hulpavi care exploatau țăranul, așa cum ne-a învățat istoria comunistă, ci oameni cu un spirit ascuțit, cu multă carte, cu dragoste pentru cultură. Petrache Poenaru, inventatorul stiloului, s-a născut la conac și a fost crescut de Grigore Otetelișanu, unchiul său, căruia i-a fost recunoscător toată viața pentru învățaturile sale. Copiii din satul Benești, locul în care se află conacul, au mers pentru prima dată la școală în 1835, atunci când familia Otetelișanu a construit-o, așa cum alți români din județ s-au bucurat de bisericile și școlile construite sau îngrijite de Otetelișeni. Tudor Vladimirescu și-a purtat pașii la Conacul Otetelișanu, vizitându-și prietenii de aici, în vremea în care era căutat pentru faptele sale. Comuniștii au naționalizat conacul în perioada de după 1947, familia fiind obligată atunci să părăsească satul.

(Filmulețul este realizat de mine, în vara lui 2014)